Viaţa ca un cântec- pentru mine.

Şi viaţa mea-i o partitură, pe care o cânt mereu la prima vedere, căci nimic din ce urmează nu este la fel cu ceva din ce a fost; dar ochii mi-s ţintă la Dirijor, care este şi Autorul, de altfel. Tot EL m-a învăţat să cânt: să recunosc fiecare notă de viaţă, fiecare pauză, fiecare timp, fiecare ritm, fiecare nuanţă, fiecare stil. Pe lângă faptul că m-a învăţat să le recunosc, m-a învăţat să le şi respect şi să scot cât mai mult, cât pot din mine, în această respectare; să valorific fiecare semn ce mi-e dat să îl cânt. E nevoie de multă cunoştinţă, sensibilitate, prospeţime, agilitate, simţire, în cântatul la viaţa mea, dar toate se întâmplă când fac un lucru simplu: când respect partitura exact, cu fineţe; tot ce-i notat pe ea, să nu sar nimic, să nu repet nimic. Să curgă desfăşurarea Ideii Lui din trăirea mea şi să nu mă abat cu nimic de la partitura scrisă, dar ochii să-L vadă mereu pe El şi Mâna Lui care conduce.

Cam asta e cu al meu cântat - a mea trăire, sub autoritatea Lui.

Dialog

Mult-Temătoarea: Cred că ceea ce creşte acolo este o dorinţă puternică de a cunoaşte bucuria dragostei fireşti, omeneşti şi de a învăţa să iubesc în mod suprem o persoană care mă va iubi şi ea la rândul ei. Dar, probabil că acea dorinţă, pe cât de naturală şi îndreptăţită ar părea ea, nu este Dragostea despre care îmi vorbeşti Tu?

Văd crescând în inima mea dorinţa de a fi iubită şi admirată, Păstorule, dar nu cred că văd acea Dragoste despre care vorbeşti, nici macar ceva asemănător cu dragostea pe care o văd în Tine.

Păstorul: În acest caz, Îmi îngădui să sădesc acum, acolo, sămânţa Dragostei adevărate?

Mult-Temătoarea: Mi-e frică, mi s-a spus că atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, îl împuterniceşti pe acela să te rănească aşa cum nimic altceva n-ar putea-o face.

Păstorul: Adevărat. A iubi înseamnă a pune PERSOANA ta în mâna celui iubit şi a deveni foarte vulnerabil la durere, iar tu te temi de durere, nu-i aşa?

...

Ce nu văd, dar sunt.

Prin voi, să văd. Căci prin El, sunt.

Prin ochii tăi dacă mă uit,

Ce văd în chipul meu de lut?

Ce-ţi pare ţie că-i frumos;

Ce nu-i de-ajuns, ce-i de prisos?

Aş vrea cu ochii tăi să văd

Cum las în urma mea prăpăd

Când mă citeşti şi nu-nţelegi,

Când mă asculţi şi te-ntristezi.

Aş vrea cu sufletu-ţi să simt

Al bucuriei dulce imn

Când zâmbetu-mi te odihneşte,

Când braţul tău mă ocroteşte.

Nu văd ce vezi când mă priveşti.

Nu simt ce simţi când mă iubeşti.

Dar chiar şi când nu văd sau simt,

Un lucru ştiu: ochii-ţi nu mint!

Şi îi privesc şi îi doresc

Mereu cu dorul de ceresc.

Căci chiar şi-n lut când ne găsim,

Purtăm un chip măreţ, divin!

Caut, aştept. Cred.

Daca aş renunţa să cred, aş deveni un fir de praf dintr-o inimă spulberată de jocul celor patru vânturi care mă prind la mijloc.

Unde este Mâna care mă va smulge cu putere din nebunia lor?

Când voi simţi Braţul care mă va purta victorioasă deasupra mâniei şi hohotelor lor răutăcioase?

Când eu voi fi luată din mijlocul lor, se vor ciocni între ele şi se vor preface în scrum, când va sufla Gura Dreptăţii peste ele.

Când Ochiul Iubirii mă va privi, firul de praf se va transforma într-un chip asemenea frumuseţii Lui şi inima spulberată va deveni strălucire în gloria Lui şi pentru slava Lui.

Văd de acum Lumina în care domneşte şi simt mirosul Milei care mă sustine chiar şi când sunt prinsă la mijloc între cele patru vânturi.

Sunt zile în care trebuie să privesc în sus, sunt momente în care trebuie să mă las purificată chiar când doare mai tare, chiar când e mai greu de crezut. Sunt zilele pământene.

Pentru că dacă binecuvântarea întârzie să se arate, poate este pentru că e aşa de mare şi este mai greu să ajungă. Sau poate că încă nu sunt pregătită să o primesc. Poate nu sunt destul de puternică încât să o pot duce, să pot duce tot ce a promis.

O, cum mai pot naşte supoziţii şi întocmi scenarii când sunt atacată din toate părţile? Cum pot crede, când tot în jur se clatină? Cum mai pot zâmbi când nici în somn nu mai am linişte şi când visele nu fac altceva decât să îmi curgă lacrimile pe care nu le las să se apropie în cursul zilei?

Când, Doamne, vei veni la mine? Când Te voi vedea faţă în faţă? Când mă voi putea linişti o veşnicie în Braţu-Ţi blând şi plin de siguranţă? Când mă voi putea desfăta din Tine şi tot Întregul pe care Îl formezi?

Mulţumesc pentru că sub picior am o fărâmă din Tine, şi atât îmi ajunge: o Stânca tare, de neclintit, unde îmi găsesc scăparea şi unde piciorul nu mi se clatina şi pasul nu mă pune în pericol.

Mulţumesc că stau în siguranţa Ta, chiar cu toate ce vuiesc şi se clatină în juru-mi. Mulţumesc că deasupra capului am promisiunile Tale, ploaia care aşteaptă vremea ca să fie trimisă peste mine, ca sa cresc şi din ea, la fel cum cresc din foc şi furtună.

Să cresc, s-ajung la Tine. Să cresc, să reflecţi mai mult în mine. Să creşti Tu în mine.

Aşa cum sunt, dar vreau mai mult.

Frumuseţe şi desăvârşire

Doar Tu dai sufletului meu.

Cum se capătă frumuseţea? Dar desăvârşirea?

Pentru a fi bun trebuie să te fi verificat prin suferinţă, a spus cineva. Atunci, zic eu, pentru frumuseţe şi mai ales pentru desăvârşire, nu am alt cuvânt decât suferinţă, mai multă suferinţă.

Suferinţă până ce îmi este zdrobit tot ce îmi este specific, tot ce îmi aparţine, tot ce doresc, tot ce-mi este vis şi tânjire. Doar după ce nimic din ce sunt, din ce eram nu va mai fi; doar atunci nimicul şi golul rămas se va umple de frumuseţe şi va începe să se înalţe spre desăvârşire.

Dar încă mai sunt eu...

Şi eu înseamnă suferinţă. Şi cât sunt eu, Tu nu poţi sta; cât mai spun eu, Tu nu poţi implini ce ai promis.

Şi da, mai mult mă doare, căci când sunt eu şi când e suferinţă vei suferi şi tu, ce eşti lângă mine.

Merg prea-n adânc, el mă atrage iar. Dar cum să rămân la suprafeţe, unde majoritatea se multumeşte? Nu pot, oricât aş vrea, să merg cu mulţimea. Nu pot altfel să simt decât ce El sădeşte-n mine. Vreau altfel, vreau mai mult decât chimval zăngănitor. Căci asta-i ce aud în jur: frumos cântat, înflăcărat vorbit, dar gol, pentru că dragostea nu umple fapta lor. Sau nu o recunosc. Ce e, până la urmă, ea? Dacă ea eşti Tu, cum putem să o avem desăvârşită? Se cuprinde ea în şabloane, se generalizează în forme omeneşti? Aşa credeam, e prima oară când mă gândesc că s-ar putea şi altfel....Să fie aşa? Cum ştim că o avem aşa cum Tu o vrei?

Dragoste să fiu, învaţă-mă, Stăpâne! Aşa cum Tu o ştii, aşa cum Tu o vrei, mă vrei a fi.

Şi ea-i tot suferinţă: să rămâi în ea, constant, echilibrat, chiar când nu eşti susţinut de sentimente. Acţionezi în baza alegerii făcute şi nu în lumina a ceea ce simţi, a ceea ce sunt ceilalţi, a ceea ce fac ei. Alegerea îţi dă motivaţia, ceea ce-ai ales îţi adună forţele şi te împinge la atitudine în dragoste: să ierţi, să nu le ţii în seamă, să nu mai aştepţi, să nu mai ai pretenţii, să nu te mai autoprotejezi. Să renunţi la "capricii", să le încui cu cheia şi poate chiar să arzi cufărul în care le-ai vârât.

Da, astăzi fac ceea ce fac din prisma a ceea ce sunt şi ceea ce sunt bun este ceea ce mă las modelată de Tine. Etapa în care sunt nu-i finală şi reflecţia palidă a dragostei Tale ce sunt acum, nu e nici pe departe strălucirea ce voi fi.

Încă nu sunt frumuseţe şi desăvârşire, dar încă sunt în lucru.

În lucrul către Cer.

Lasă-te înviat!

de la Matei inspiratie....(18:1-7)

Când Dumnezeu intervine, toate lucrurile se schimbă: gri-ul mormântului devine lumină strălucitoare; lacrimile se transformă în uimire; durerea este preschimbată şi trimite la acţiune; tăria celor răi se transformă în frică şi tremur. Dar cei care Îl caută pe Isus cu interes şi dorinţă arzătoare, mai presus decât orice, nu trebuie să se teamă, ci să îndrăznească a privi, să vadă Adevărul , apoi să meargă să-L vestească tuturor.

Dacă Dumnezeu a tăcut ieri, tace azi şi va tăcea mâine poate, nu înseamnă că va tăcea veşnic. Pregăteşte-te să Îl asculţi, fii gata pentru acea clipa, căci totul se va schimba.

Inima noastra seamănă cu mormântul lui Isus. E bine pazită de solii "păcii", de păzitorii "liniştii", puşi în slujbă la intrarea inimii noastre de către duhul lumii.

Avem impresia că Domnul Isus este inăuntru, stând liniştit, lăsându-Se păzit de vreo formă, de măşti, de lucru trecător. Dar se prea poate ca El să nu mai fie de mult acolo. Şi ţinem sub pază o inimă goală....Ostaşii păzesc inima, o păstrează în linişte, pe care ne-o dorim. Nu avem nevoie de confruntări, nu ne dorim tulburări...Numai să avem grijă să nu constatăm în final că inima-i doar un mormânt liniştit şi gol. Un mormânt în care-i ingropată conştiinţa noastră, sedată cu calmantele pentru "pace": o conştiinţă ameţită, surdă, slabă, care nu are puterea de a striga şi de a ne opri din drumul greşit pe care suntem.

Constatarea nu-i suficientă. "Hristos a înviat" n-ajunge: "Duceţi-vă repede de spuneţi!" Mai e nevoie şi de ascultarea poruncii şi de împlinirea ei. Mergi mai departe, depăşeşte nivele, trezeşte-ţi conştiinţa, eliberează-te de tine însuţi, lasă-te înviat şi tu, apoi umple-te de ascultarea de Cuvânt şi de Duhul Sfânt.

Ce facem când lumina Lui strălucitoare ne iasă în cale, ne invadează viaţa? Avem curajul şi dorinţa să rămânem cu El - faţă în faţă, să ne lăsăm descoperiţi în chiar faţa noastră şi să fim preschimbaţi de slava Lui? Sau vom fi ca ostaşii de la gura mormântului, înlemnind de frică şi rămânând ca morţi , apoi vom fugi cât ne ţin puterile înapoi în siguranţa mincinoasă a întunericului în care eram învăţaţi, acolo unde nimeni şi mai ales ochii noştri nu pot vedea adevărul despre noi?

Cristos a înviat! Lasă-te şi tu, mortule, trezit din somnu-ţi rece, lasă-te ridicat la viaţă plină de lumina încălzitoare pentru tine şi pentru cei din jurul tău, viaţă din viaţa Lui, Biruitorul!

[...]

Şi de-atuncea, niciodată

Un ciocan şi-o nicovală

Nu mai pot a ţine-n groapă

Pe-un oştean de-al lui Cristos!

O moarte ce a adus viaţa

Comemorăm. Ne amintim. Încercăm transpuneri în mijlocul evenimentelor. Reuşim cu mai mult sau mai puţin succes. Mă gândesc:

Stânca cea tare, cântată şi proclamată de oamenii vechimii a ales să devină ţărână. Câtă tărie a fost necesară. Numai El ar fi putut să o facă. Nimeni altul nu a răspuns întrebării: "Cine va merge pentru noi?" Doar Stânca tare , cea mai tare S-a putut lăsa zdrobită, S-a lăsat părăsită.

Moartea Lui - jertfa supremă, care era singura care putea înghiţi mânia lui Dumnezeu născută din păcatul întregii omeniri, de la Creaţie şi până la ultima secundă. El, singurul care a putut satisface neprihănirea, prin vărsare de sânge, aducând iertarea asupra neamului omenesc.

Jertfa Lui - ultima, neinfinit mai valoroasă decât tot sistemul de jertfe practicat de poporul evreu, mai valoroasă atât prin consistenţa ei, cât şi prin răsfrângerea ei asupra întregii omeniri; nelimitată în timp, nelimitată la poporul ales. Unică şi desăvârşită. Una pentru totdeauna, una pentru toţi.

Prin moartea Lui a fost semnat legământul de pace de către Dumnezeu cu oricine va crede şi va trăi conform credinţei.

Stânca- zdrobită, ocărâtă, terminată. Părăsit de Cerul întreg, umilit şi dispreţuit de oameni, Isus. El, Prinţul Cerului. El, chiar Creatorul omului. Trecut prin chinuri de nedescris pe pământ, apoi coborât în locuinţa morţilor? Ce să caute El , neprihănirea, în domnia lui Satan?

Dar pentru că era Dumnezeu, nu putea să rămână în acea stare. Omenirea avea nevoie de şi mai mult, pentru că fără Isus, cum şi-ar fi respectat responsabilităţile din Legământ? Omenirea , după iertare, după încheierea socotelilor cu păcatul, avea nevoie de un nou început. Avea nevoie de viziune şi speranţă pentru viitor. Nu se termină totul când eşti iertat. Trebuie să mergi mai departe. Dumnezeu, mai mult ca oricine, ştia acest lucru. Dumnezeu, mai mult ca oricine, L-a vrut în viaţă, L-a vrut alături de El, pentru ca să fie întregita Sfânta Treime.

A înviat! Prin învierea Lui a adus un suflu nou, speranţă, nădejde, a adus împăcarea, a făcut să dispară teama de moarte, Şi-a redovedit valoarea şi natura dumnezeiască.

Nu numai că a fost destul de tare încât S-a lăsat jertfit, dar a fost atât de tare încât dupa aceea, S-a ridicat din mormânt. A învins forţele duşmane, a biruit moartea, S-a proclamat Domnul Adevărului, al Vieţii şi al Speranţei. Ucenicii au prins iarăşi chef de viaţă, puterile le-au fost reînnoite, speranţa a reînceput să lumineze pentru ei. Lumina i-a inundat, după două zile petrecute în întunericul deznădejdii.

Omenirea a fost iertată şi împăcată cu Dumnezeu prin moartea lui Isus, dar a primit puterea de a privi în sus, de a merge mai departe, în Numele Lui, prin învierea Lui.

Nu sunt de ajuns cuvintele şi nici noi nu putem înţelege pe deplin tot ce s-a întâmplat în acele zile şi toate implicaţiile fiecărui eveniment, fiecărui detaliu, fiecărei lacrimi curse din ochii Domnului Isus; nu ne putem imagina durerea Cerului şi doliul prietenilor Lui. Dar astăzi trăim cu adevărat o viaţă nouă care are sens şi valoare doar privită şi trăită prin prisma a ceea ce s-a întâmplat la Golgota şi dincolo de mormânt.

Astăzi putem privi spre cer pe deplin încredinţaţi că oricând L-am putea zări pe Mirele care vine să Îşi ia Mireasa în Împărăţia pregătită!